penitacuvise

ONCE UPON A TIME...

Un suflet plin de ura, plin de rautate! O persoana care se hraneste din nefericirea altora si care se alimenteaza cu certuri, nervi, ura, dusmanie… Nu pot crede ca am gasit toate aceste lucruri intr-o persoana din apropierea mea!!! Imi vine atat de greu sa scriu despre asta, dar, cum nu am cui sa ii impartasesc marea mea deziluzie, o fac aici, pe o coala virtuala de hartie si unor persoane care nu mai cunosc si care nu stiu cine sunt eu si cine este acea persoana. Nu pretind a fi un om corect sau bun, pentru ca am multe parti ascunse si urate, dar nu pot fi numita nici o persoana rea, plina de cele mai urate lucruri. Asa este aceasta persoana, pe care o voi denumi simbolic Rosemarie. Cum este ea? Voi spune fara doar si poate, fara urma de invidie sau resentimente, pentru ca este sau a fost foarte apropiata mie, de aceea nu mi-as permite sa spun decat ceea ce vad: o persoana singura, pentru ca uraste oamenii si prietenii, un om vesnic nemultumit, un om ipocrit, prefacut, un om fals, un om ghidat de interese numai de el stiute sau uneori anticipate si de ceilalti prin prisma actiunilor sale, un om care pozeaza in familistul perfect, dar care nu intelege cu adevarat acest termen, un om care crede ca banii cumpara orice persoana si ca micile cadouri “mari” fac ca toti oamenii sa ii cada la picioare… o neadaptata la societate, timpuri, oameni, viata, cu tot ce cuprinde ea, o depresiva, o persoana care a uitat cum mai e sa fii tu insati si lumea chiar sa te placa pentru ceea ce esti, o persoana frustrata, plina de probleme inventate si create de o minte bolnava deja, vesnic in cautarea dragostei, dar incapabila sa o pastreze sau sa o traiasca asa cum ar trebui, un om bolnav, dar care nu cauta ajutor, ci care, inconstient, adora sa se adanceasca intr-o mare de depresie si deziluzie, considerandu-se mai bun, mai merituos si mai plin de virtuti decat ceilalti… O epava a ceea ce a fost candva, prea scurt, in copilarie… Pe aceasta persoana am sprijinit-o mereu pana acum, cu sfaturi, prin capacitatea mea de a asculta un om si de a-l face sa se simta bine in pielea sa, chiar daca nu ar merita, unei astfel de persoane mi-am dedicat o mare parte din timpul meu liber, din energia mea, din gandurile si cuvintele mele de incurajare, din tot ce puteam eu oferi pe plan interactional. Si cu toate acestea, acum am devenit o persoana non-grata, o absurditate, o ipocrita, un om fals, “jalnic” (si am citat dupa aceasta Rosemarie), si totul pentru ca am indraznit sa o infrunt si sa ii spun ce gandesc cu adevarat… Aceasta persoana falsa a reusit sa ma priveze de afectiunea unor alte persoane dragi mie, si totul pentru ca banii sunt pusi de multe ori in fata a multor lucruri sau pentru ca nevoia de ajutor financiar in anumite perioade ale vietii ale anumitor persoane te fac sa vezi lucrurile eronat si sa intri fara sa vrei in jocul unei minti bolnave, ca a Rosemariei. Imi este sincer mila de acele persoane care probabil vor ajunge candva la mana ei si, din cauza varstei, vor fi nevoite sa depinda de ea … Imi pare atat de rau si imi e atat de mila, dar au ales ei sa ofere credibilitate celei care in viziunea lor este mai merituoasa si mai plina de calitati!!!

Eu atat regret… ca am pierdut in sufletul meu o persoana care obisnuia sa imi fie draga, o persoana cu care mi-am petrecut multe clipe minunate din viata, atunci cand ea inca mai putea fi considerata un om, regret ca aceasta persoana s-a pierdut pentru totdeauna si ca nu o mai pot regasi si regret ca in sufletul meu s-au facut atatea rani si inima mea a ramas cu foarte putine locuri ocupate!!!

In inima mea, va ramane insa acea micuta, dulce si inocenta candva, ca o amintire draga, dar actuala Rosemarie pentru mine a incetat sa mai existe!!!

…. Cuvintele sunt de prisos …

BINE AI VENIT, PRIMAVARA!!!

Nu stiu exact in ce moment al vietii mele am inteles ca iubesc primavara, iubesc mirosul ei proaspat, primele raze delicate si plapande ale soarelui, verdele care explodeaza in jurul nostru, revenirea la viata, asa cum o vad eu …. Ador primavara!!! Este singura perioada a anului care ma face sa visez mai mult ca niciodata, care imi da imboldul de a ma plimba mult, mult, pe jos, si de a nu simti oboseala sau plictiseala. Ma simt atat de fericita si implinita cand vine primavara!!!

Inevitabil, gandul imi fuge tot la copilarie, la unele persoane dragi, care acum nu mai sunt langa mine! Imi amintesc cum, copil fiind, plecam de la casa parintilor mei, cu ei de mana, pentru a o vizita pe buna, care, multumesc bunului Dumnezeu, traieste si este langa noi, si pe bunica Milesia, care nu mai este langa noi fizic. Pe drum, ne opream aproape de fiecare data langa un teren viran, pe care cresteau maci salbatici … atat de frumosi!!! Nu ma abtineam si mergeam intre ei pentru a-mi alege si eu cativa … dar nici nu plecam bine cu ei ca frumoasele lor petale rosii le cadeau, in bataia extrem de delicata a vantului de primavara. Curand, am inteles ca, daca ii rupeam, mureau si era mult mai bine sa ii las acolo, in acel coltisor verde, ireal de frumos, din cartierul meu. Dar, desi am inteles asta, nici in prezent nu ma pot opri sa nu culeg maci atunci cand am sansa de a-i gasi… sansa care, pe zi ce trece, dispare. Acum ii mai gasesc in curtea casei tatalui si mamei mele sau in paduricea din apropierea casutei lor… semn ca acolo timpul a stat in loc si ca inca ma mai pot regasi. Cum intri in curtea casutei parintilor mei, te intampina acesti frumosi maci salbatici si mirosul de lemne arse, care vine de la casele din apropiere. Pomii fructiferi te intampina si ei timizi, unii mai micuti, altii mai inalti, cu fructele lor inca verzi si necoapte. Ridici ochii pentru a vedea cei mai frumosi porumbei zburand in stol deasupra casei noastre si poposind apoi pe acoperisul ei. Pasiunea tatei!!! Mergi putin mai in fata si zaresti niste lemne asezate strategic, pentru a putea forma o masuta, si, jur imprejurul ei, niste scaune din fier sau lemn pe care ne este drag sa ne asezam de fiecare data cand venim acolo. Este atat de simplu, dar totusi atat de frumos! Ne asezam la masa si parca aerul de acolo te face un alt om, ai o alta stare de spirit… departe de orasul plin de banal si cotidian, departe de televizor, de rautatile oamenilor… Aici ne intoarcem in singurul loc in care timpul s-a oprit din mers, locul in care putem gasi foarte multe lucruri din copilaria noastra… Daca m-ati intreba care ar fi lucrul la care tanjesc cel mai mult acum, ar fi retrairea copilariei mele. Daca m-ati intreba ce iubesc cel mai mult astazi, ar fi primavara. Daca m-ati intreba unde este acel loc in care tanjesc sa fiu astazi, ar fi casa parintilor mei.

Imi inchei mica evadare din realitate invitandu-va sa visati si voi alaturi de mine, intr-o zi de primavara splendida, langa macii tatalui si ai mamei mele!

UN NOU INCEPUT

Un nou an a inceput … un an care pare a fi atat de controversat inca din primele sale ore … nimeni nu stie ce va aduce acest an, toata lumea face supozitii in ceea ce il priveste si nu tocmai dintre cele mai incurajatoare… Un 2012 atat de plin de secrete… atat de misterios … Nici nu as putea sti ce anume imi doresc de la 2012 … Bineinteles, asemenea oricarui om superstitios prin natura sa, si eu mi-am luat cateva “precautii” pentru ca noul an sa fie unul mai bun… Ce-i drept, nu atat de numeroase precum cele din anii trecuti, insa au fost, totusi, vreo doua. Este atat de straniu cum, odata cu trecerea anilor, incepi sa vezi aceste superstitii ca simple copilarii si cum incepi sa intelegi ca viata e atat de complexa si ca, in afara de putin noroc pe care fie il ai, fie nu, tu ti-o creezi, si nu faptul ca porti ceva rosu la trecerea dintre ani sau ca eviti sa mananci carne de pui, pentru ca se spune ca “vei risipi precum gaina tot anul”… Asadar, acesta este, cred, primul an in care la ora 00 nu am avut dorinte, nu mi le-am formulat in gand, am uitat de ele sau nu stiam daca trebuie sa le mai pun pentru ca, asa cum am mai spus, viata isi urmeaza cursul ei si noi o facem sa urmeze un anume curs. Si totusi imi doresc ca acest an sa imi aduca si mie anumite lucruri, cred ca mai mult de natura spirituala decat materiala. Asadar, imi doresc sa fiu inteleasa, sa stiu ca, contez pentru cineva atat de mult incat nimic din jurul acelei persoane nu ar mai avea sens fara mine, imi doresc sa fiu importanta pentru cineva, imi doresc sa fiu realmente iubita, sa simt asta, imi doresc sa nu mai am lacrimi in ochi cand astern cateva randuri pe o hartie sau pe un blog, imi doresc sanatate mie, familiei, rudelor, cunostintelor si, daca am prieteni, si lor, imi doresc sa fiu mai toleranta, mult mai toleranta, si sa am rabdare, imi doresc sa am maturitatea necesara de a trece peste lucrurile grele din viata mea cu inteligenta si, in masura in care este posibil, cu usurinta, imi doresc, asa cum am mai spus, sa am un suflet cald langa mine, cineva pentru care sa contez cel mai mult, fie el partener de viata, parinte, copil, prieten… A fost atat de trist si deprimant in anul care a trecut sa te agati de o vorba buna spusa de oricine si sa crezi ca poate poti conta pentru acel ceva, dar, brusc, intregul tau univers sa se darame si sa constientizezi singuratea ta, desi inconjurat de atatia oameni… Sper ca acest an sa nu imi mai ofere asta… Eu una nu voi mai visa cu ochii deschisi ca pot fi si inteleasa si apoi brusc sa cad si sa ma lovesc de crunta realitate. Nu stiu daca este real ceea ce am simtit si ceea ce simt, dar atunci de unde atata dezamagire…? Ce imi mai doresc este, in afara de valorile spirituale insirate mai sus, este ca omenirea sa nu dispara si sa nu vina ceea ce se tot “prezice”, si anume sfarsitul lumii, si imi doresc sa reusesc profesional in acest an, sa am un job stabil, un job cu un venit lunar stabil si multumitor, si daca mai este posibil si la care sa pot veni cu placere, si nu cu scarba. …. In rest, e doar tacere si speranta de mai bine … Cu aceste ganduri pornesc la drum in 2012!!! Si va doresc si voua sa aveti parte de tot ceea ce este mai bun de la viata!!!

TIPAT TACIT DE AJUTOR...

Simt ca nu apartin niciunui loc, simt ca nu imi gasesc locul …. Nu stiu daca este decat o stare de fapt sau doar o simpla tristete de moment … Cine sunt eu in mijlocul atator lucruri? Sunt persoana non-grata, sunt persoana neacceptata, sunt cea care este criticata in permanenta pentru ca merita, pentru ca nu este un om bun, pentru ca este altfel. Cine m-ar putea oare intelege realmente sau oare un om ca mine ar putea fi vreodata inteles de cineva? Mi-as dori sa ma pot analiza mai bine, sa imi pot raspunde la unele intrebari ce ma macina si poate atunci as fi altfel sau macar as avea acel motiv pentru felul meu de a fi, atat de contrat, atat de hulit? Este atat de greu cand, desi esti inconjurat de oameni, te simti atat de singur… Nu am cui sa spun si cui sa ii descriu disperarea mea, singuratatea mea … Si nici nu stiu daca vreodata as putea intalni acea persoana care m-ar putea asculta, fara sa se sperie, fara sa ma judece, sau care sa ma simta efectiv cum sunt eu ca om si sa imi ofere un raspuns asteptarilor mele… Nu ma refer acum la un el sau la o ea … sau poate ca … Dar mai bine las aceasta incertitudine sa treneze … Sunt un om fals, pentru ca nu pot fi eu asa cum sunt eu, pentru ca nimeni nu m-ar accepta si nimeni nu m-ar intelege. Cum sunt eu in realitate este greu de descris in cuvinte … pe scurt, sunt un copil prins in trupul unei femei de aproape 32 de ani, o visatoare, o femeie tematoare, dependenta de stabilitate si statornicie, dar care iubeste sa ofere si sa aiba libertate in limitele ei normale, sunt o romantica incurabila, sunt o plangacioasa, sunt un om cu doua sau chiar mai multe fete, pentru a ma putea integra in societate, imi place sa glumesc, dar simt nevoia de afectiune, nu stiu sa reactionez la complimente si cadouri, cred ca, daca acum cineva m-ar strange in brate cu putere, as plange, sunt o persoana care si-a promis sa nu mai vorbeasca, sa nu mai glumeasca in unele situatii sau cu unele persoane, rad fals si, mai ales, amar, si astept mereu ca apara acea intelegere, din partea cuiva… Stiu ca sunt o persoana rautacioasa, nu pentru ca asa s-a nascut sau pentru ca asa a fost educata, ci pentru ca, atunci cand nu simte bunatate si acceptare din partea celorlalti, reactioneaza instinctiv, aparandu-se cum stie ea mai bine sa o faca, si anume luand distanta de anumite persoane sau racindu-se si judecandu-le cat poate ea de mult. Ma simt trista, singura, neinteleasa, simt ca, daca maine nu as mai fi, lumea nu ar plange foarte mult dupa mine sau, daca ar face-o, curand m-ar uita. Este atat de greu sa zambesti amar si sa iti inghiti lacrimile … Doamne!!! Strig dupa ajutor in mine si nu il primesc! Nu pot renunta la prezentul meu pentru ca il iubesc, dar acest prezent ma face atat de singura pentru ca nu imi poate oferi ce imi doresc eu, ce vrea inima mea si ce striga cu disperare sufletul meu … Ma inec in deziluzia care ma inconjoara si nu este nimeni care sa ma salveze, nu este nimeni pentru care sa contez atat de mult incat sa imi arate asta, sa imi demonstreze asta … Simt ca este atat de frig si atat de pustiu in jurul meu… Urlu si tip, dar nimeni nu ma aude, iar calmitatea aparenta nu este altceva decat o stare de… inchidere in sine, de singuratate extrema…
Dincolo de zambete false, de glume pline de har, de vise, dincolo de toate astea nu este decat un gol imens, resimtit de o inima atat de singura cu atata intensitate… Sunt sentimente pe care nu le-as putea impartasi niciodata nimanui si asta este intr-adevar ceva trist!!! Sa strigi dupa ajutor si nimeni sa nu te auda!!!!!!!!! Inchei aceasta mica dezvaluire a mea prin a va ura “to always have a voice” (a sunat mai bine in limba engleza) si sa va faceti auziti!!!  

GANDURI ASCUNSE

O dupa-amiaza vestejita si friguroasa de toamna ma intampina. Ma invart in casa aparent fara sens, fara directie, fara noima… nu imi gasesc locul sau starea de plictis si amorteala, indusa de aceasta toamna, ma determina sa actionez asa … Ma duc pe veranda, ma asez confortabil in fotoliul meu preferat si deschid cartea aruncata pe jos, ieri, la pagina indoita usor intr-un colt. Citesc un rand, doua, trei si ma pierd in infinitatea cuvintelor … nu, nu am pofta de citit … ma ridic, imi fac un ceai si ma asez din nou … ma gandesc la ceva anume, dar totusi nu as sti sa spun la ce… Usor, atipesc in fotoliu, acoperita de patura mea calduroasa … dar brusc sunt trezita de fosnetul frunzelor uscate care cad din copaci… privesc afara, pe geam, si vad o batranica, singura, pe o banca … are parul nins de anii care au trecut peste ea… Priveste in gol… De ce este oare singura, pe acea banca, astazi, acum, aici? Ma intreb daca oare stie de ea sau constientizeaza faptul ca se afla acolo, pe o banca… Simt nevoia sa ii vorbesc, ceva din felul ei de a privi in gol si de singuratate ma atrage inevitabil inspre ea … Ma imbrac in graba si cobor … Ma asez usor stinghera langa ea si … nu mai zic nimic… m-am blocat … pe masura ce ma indreptam inspre ea, ceva din fiinta ei parca iti crea acel sentiment de jena ca ai putut gandi cumva ca realitatea ei mentala ar fi fost alta decat cea perceputa de noi, ceilalti …Imi este rusine si pentru asta decid sa nu mai zic nimic … si totusi imi doresc sa ii vorbesc … astept privind in gol asemenea ei … ma ridic sa plec pentru ca imi dau seama de penibilul situatiei, dar simt cum o mana batrana si tremuranda ma atinge usor pe brat si ma opreste. Ma intorc surprinsa si o privesc … imi spune: “Ia loc, fata mea!” Ma asez. Pentru cateva secunde, intre noi se instaleaza iarasi tacerea, dar de data aceasta ea ma priveste cu atentie, in detaliu… Imi spune ca a stiut ca voi veni acolo, pe acea banca, langa ea, imi spune ca si ea citea o carte, care pana mai ieri i s-a parut interesanta, dar pe care astazi a abandonat-o pentru a iesi si a se aseza pe aceasta banca, mi-a spus ca stia ca ma va cunoaste. Am privit-o derutata si usor inspaimantata, dar totusi atat de absorbita de cuvintele ei si poate dornica de inedit… Cum putea sa anticipeze prezenta mea acolo o persoana pe care nu o mai vazusem niciodata? Imi spune povestea vietii ei pe scurt, … foarte foarte scurt. Apoi imi spune marele secret al vietii ei si, totodata, marea ei dezamagire, si anume ca nu a fost niciodata mireasa si ma indeamna sa nu trec peste aceasta etapa a vietii mele, pentru ca voi regreta la batranete. Cuvintele ei se rasucesc ca un cutit in inima mea si resimt toata tristetea ei … mi-o transmite … Doamne, e atat de singura!!!! Privesc ochii ei plini de lacrimi si dezamagire si as vrea sa o pot ajuta cumva, dar nu am cum … timpul este atat de nemilos … o strang decat de mainile-i batrane si o privesc in ochi, scapandu-mi o lacrima … Apoi, se ridica si pleaca … ma roaga insa inainte sa nu parasesc eu prima banca intrucat a vazut prea multa lume plecand de langa ea si nu mai suporta acest gest … raman inmarmurita … povestea ei si suferinta ei m-au coplesit … nu pot intoarce capul dupa ea, inca mai sunt dominata de cuvintele ei, inca ii mai simt mainile in mainile mele… inca nu imi vine sa cred ca un om, o femeie, poate sa sufere atat …. Brusc, simt cum mainile imi sunt cuprinse de catre alte maini … si ma trezesc din vis … Nu e nimeni langa mine si totusi am simtit cum mainile mi-au fost cuprinse de altcineva … ma uit in jur, dar sunt singura … Nu inteleg ce se intampla!!! Cine a fost aceasta batranica si ce s-a petrecut cu mine … a existat ea in realitate sau doar mi-a aparut in vis? Privesc curioasa inspre banca si vad decat un singur loc unde nu exista frunze si care indica in mod clar ca acolo a stat de curand cineva! … Dar este doar un singur loc … a fost ea, am fost eu sau nu am fost niciuna dintre noi acolo? … Ma asez din nou in fotoliul meu, avand intiparita in minte pentru totdeauna imaginea acelei batranele …  

DINCOLO DE APARENTE...

Voi incepe astazi mica mea incursiune prin lumea literelor si a cuvintelor pornind de la un citat al lui Marilyin Monroe, pe care il apreciez foarte mult si in care cred ca ne regasim cu totii… Sunt nevoita sa il public in limba engleza pentru ca, daca l-as traduce, si-ar pierde din semnificatia sa, insa mizez pe faptul ca voi, dragii mei cititori, cunoasteti limba engleza si va veti descurca de minune in a il citi si a il intelege…

“I believe everything happens for a reason! People change so you can learn to let go, things go wrong so that you can appreciate them when they’re right. You believe lies so that you will eventually learn to trust no one but yourself, and sometimes, good things fall apart so better things can fall together.”

Foarte frumos spus, nu este asa? De cate ori oare nu ne-am pus aceste intrebari sau nu ne-am lovit de aceste probleme ….? Eu cred ca inca mai trebuie sa lucrez la partea cu increderea, inca, asemenea unui om slab, recunosc ca inca mai cred in oameni, inca mai cred in tine, in el, in ea, in cel sau cea pe care eu o apreciez ca fiind demna de incredere … desi am fost de atatea ori amagita… Oamenii sunt foarte individualisti sau poate este mai simplu sa spun egoisti … vorbesc detasat despre asta, ca si cum eu nu m-as incadra in aceeasi categorie, a oamenilor … dar fac parte din ei si am si eu doza mea de egoism, de iubire si stima de sine… dar, in ciuda acestor trasaturi ce ma definesc sau imi definesc umila-mi existenta, nu ma incadrez in categoria oamenilor egoisti … nu sunt ca tine, ca el, ca ea … sunt altfel, poate ca mai buna, poate ca mai rea, in functie de cine concluzioneaza… nu sunt un om perfect, sunt tare departe de a fi perfecta, iti spun asta, tie, cititorul meu, care sper sa existi acolo undeva. Am atatea defecte incat imi este greu sa imi gasesc calitatile … insa stiu ca nu sunt egoista…

De ce uneori lucrurile bune se destrama si poate privim in urma si ne intrebam … oare de ce nu s-a intamplat asa sau oare de ce nu am facut sau am facut atunci un anume lucru … Raspunsul il aveti … pentru ca alte lucruri mai bune sa aiba loc in existenta ta, cititorul meu… Daca iti privesti cu atentie prezentul, cel in care traiesti acum, si presupunand ca ai avut un trecut de care merita sa iti aduci aminte, o clipa de fericire, cateva momente frumoase din trecut, pe care le consideri poate unice, spune-mi tu, cu toata sinceritatea, ce este mai important pentru tine …? Iti spun eu, prezentul este cel care conteaza, pentru ca este prezent, pentru ca se intampla acum, pentru ca esti fericit sau fericita, pentru ca esti implinit sau implinita, pentru ca ai primit ceea ce ai vrut dintotdeauna, pentru ca ai cautat aceasta fericire si pentru ca poate ai luptat pentru ea, si nu ai asteptat-o sa vina de la sine… pentru ca ai spus asta de un milion de ori … esti fericit … esti fericita … Atunci, ce poate fi mai presus de acest lucru? Nimic … Atunci de ce uneori te simt, totusi, trist sau trista si ganditor sau ganditoare? De ce …? Fericirea si implinirea ori exista, ori nu … nu este cale de mijloc … nu exista compromisuri cand vine vorba de fericire… eu una nu l-as face … dar tu, tu l-ai face? Viata presupune si compromisuri, renuntari, acceptari, lupta, insistente … dar cat de departe esti dispus sa mergi oare pentru implinirea ta ca individ, pe orice plan ar fi aceasta? … Care este oare limita dintre compromis, iubire si lupta reala?

    Daca si tu ai ceva de spus, iti astept opiniile sub forma unor commenturi la articolul meu sau sub forma de e-mailuri la binecunoscutul e-mail pus la dispozitie pe blog! 

 

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

CE POTI ALEGE CAND…

 

Ce poti alege atunci cand stii ca ai pierdut acel ceva care te definea, acel ceva care te implinea, acel ceva care te facea sa simti lucruri pe care nu credeai ca le vei simti vreodata, care credeai ca sunt pura fictiune, acel lucru care iti dadea putere sa continui inca o zi, o luna, un an, la nesfarsit…

Categoric, va ramane doar o intrebare retorica, al carui raspuns nu il caut, nu il vreau, nu il am si nu m-ar ajuta sa il stiu, atata vreme cat…

Intrebari fara raspuns, cuvinte ilogice, fraze neterminate, acestea sunt lucrurile intelese de cei care vor poposi o clipa sa citeasca gandurile mele, insa pentru mine toate acestea sunt atat de logice, atat de bine inradacinate si atat de concrete.

Si totusi… cum ai putea trai in prezent sau pentru viitor cand stii ca nu mai ai acel ceva care te facea realmente fericit? Oamenii dau sfaturi atunci cand vad ca ai nevoie de unul, si eu l-am primit, poate fara sa il cer, poate cerandu-l totusi indirect, poate sperand ca in acest raspuns imi voi gasi linistea sufleteasca, dar nu a fost asa. Am devenit si mai curioasa si mai inversunata sa aflu unele lucruri, dar, cum foarte bine a remarcat si mi-a impartasit cineva care ma cunoaste poate cel mai bine, “nu putem intotdeauna primi raspunsurile atunci cand avem nevoie de ele, ci avem o viata sa le primim, treptat”. Daca lucrurile din prezent nu iti aduc implinirea sufleteasca, de orice natura ar fi aceasta, spirituala, sufleteasca, profesionala etc., cel mai logic lucru pe care l-ai avea de facut ar fi sa schimbi prezentul, pentru a te bucura de ceea ce iti lipseste, dar ce se intampla cand stii (pentru ca decat Dumnezeu este singurul care te mai poate cunoaste si mai ales face acest lucru chiar mai bine decat tine) ca orice ai face si orice ai schimba la prezent nu te va mai ajuta sa recuperezi ce ai pierdut candva? Ce mai este de facut atunci? Ce rost mai are sa distrugem prezentul si ceea ce avem cand stii ca ipoteza distrugerii lui nu iti va aduce implinirea? Ce sens are sa crezi ca vei gasi in viitor si sa incerci sa iti gasesti visele pierdute candva? Are rost sa calci pe oameni, pe incredere, pe sperante, pe orice lucru pozitiv din viata altora doar pentru ca tu vrei sa regasesti ceva pierdut in trecut si pe care stii ca nu mai ai cum sa il retraiesti? Sa fie oare asta lasitate sau luciditate maxima? Eu inclin bariera in favoarea celei din urma ipoteze.

Va intrebati probabil ce as face eu? Nu sunt in masura sa dau astfel de raspunsuri cand nu le am, insa eu spun simplu, neavand nici macar o strategie in asta, ca as alege sa renunt la acele lucruri din prezent care imi aduc neimplinire numai daca as putea dobandi visele pierdute din trecut, daca ele ar reveni si mi-ar cere asta, as face-o negresit.

 registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

 

 

UNDE PLECI, COPILARIE?

Imi este un dor imens de copilarie … Doamne, cat de frumos era sa fiu copil, cat de frumoase vremuri!!!!! Daca as fi stiut vreodata ca la un moment dat vor ajunge la final, cred ca as fi savurat fiecare clipa, fiecare minut, fiecare zi, fiecare intamplare de atunci… Zilele erau mai lungi atunci … Eram micuta si imi aduc aminte cum ma jucam fie afara, sub balconul apartamentului de la etajul unu, unde de altfel si locuiam… acolo se desfasura tot universul meu din timpul zilei. Alaturi de sora mea mai micuta, ne intindeam o paturica si ne jucam… Doamne, ce zile frumoase!!!!!!

Cand afara era insa prea cald sau nu era nimeni care sa ne supravegheze, pentru ca am fost mereu genul de copii supravegheati atent de parinti sau bunici, si nu lasati cu cheia de gat… desi si noi am facut parte, la randul nostru, din vestita generatie cu cheia la gat, ramaneam in casa si acolo iarasi jocurile incepeau din nou. Ne jucam de-a CEC-ul… da, da, ati citit bine: de-a CEC-ul. Dintotdeauna, mama noastra a lucrat la CEC si, cum oricare copil are tendinta de a-si copia parintii, si noi faceam asta. Ne certam adesea pe cel care trebuia sa fie casierul si cel care trebuia sa fie client si ... aveam bani gramezi de depus... din hartie, confectionati de noi. Dupa ce am mai crescut putin, zilele lungi ale vacantei de vara erau oarecum programate sau prestabilite… plecam la bunicii tatalui nostru, la tara, la Dunare, pentru o perioada, sau in Timisoara, la unchii si matusa noastra, apoi reveneam in oras si asteptam cu nerabdare maxima, imi aduc aminte, filmul zilnic cu Bruce Lee sau Mr. Miyagi, evident de karate. Eram innebunita dupa ele! Si acum imi aduc aminte ca incepeau undeva in jurul orei 14.

Vara trecea insa si toamna isi facea aparitia odata cu inceperea anului scolar. Dupa intreg ritualul de pregatire a noului an scolar, ce consta in cumpararea de caiete, coperti, penare, creioane, pixuri si manuale, vestitele gladiole lungi, care se inmanau invatatoarei in prima zi de scoala, urmau si cantecele ce mi-au marcat atat de frumos copilaria… “Pe vaporul clasei intai/ Ne-mbarcam …” – iar aici anii isi fac simtita prezenta, pentru ca a intervenit uitarea. Ziua de scoala se termina si in drum inspre casa treceam prin parculetul in mijlocul caruia se afla si scoala noastra. Adunam castane, le selectam pe cele mai mari si fara imperfectiuni… in fiecare zi, aduceam acasa la parinti sau la bunica mea cate o pungulita de castane. Trebuie sa ii fi adus la disperare cu castanele mele, dar niciodata nu mi-au dat de inteles acest lucru. Imi aduc aminte ca le luau zambitori si mi le pastrau. Evident, ca atunci se gasea in acel mic parc ceva ce generatiile de acum probabil nu vor cunoaste niciodata si poate nici nu au auzit… si anume roscove. Cautam roscovele care nu era uscat, il deschideam si mancam… asa cum ma infruptam si din binecunoscutii brebenei. Dar cine oare nu a incercat macar o data gustul usor dulceag al brebeneilor sau cine nu a incercat sa rupa din gard florile numite sapunele pentru a vedea daca reputatia si numele lor aveau legatura intr-adevar cu realitatea… Rupeam sapunele, pentru ca auzisem ca, daca te speli cu ele pe maini, in combinatie cu apa faceau spuma unui sapun… dar, desi nu era asa, eu atunci vedeam eficacitatea plantei.

Venea si iarna usor usor, cu toate sarbatorile ei mirifice… mos Nicolae, mos Craciun si Revelionul. La mos Nicolae, mereu eram indemnate sa ne curatam ghetutele si sa le punem la usa, dupa care sa mergem la culcare, pentru ca mosul venea in timp ce noi dormeam, intra pe gaura cheii si ne lasa ce considera el ca meritasem in anul respectiv: adica dulciuri si nelipsita jurdea din gard. Dimineata, era sarbatoare, cand descopeream dulciurile… Apoi, mos Craciun venea si pentru el eu si sora mea ne pregateam foarte intens. Invatam poezii, cantece si ne faceam chiar si un program artistic de urmat, noi singure, fara indrumare. Mosul venea si nu stiam noi de ce atunci mainile lui se asemanau ireal de mult cu cele ale tatalui nostru, dar credeam ca este decat o coincidenta. Cum intra pe usa, ne pierdeam cu totul, dar asta nu ne impiedica sa ne tinem programul artistic pregatit intens pentru el. Primeam si cadourile, multe si frumoase, dupa care mosul ne spunea ca trebuie sa plece si la alti copii, care il asteptau cuminti. Iarasi ne bucuram de rasfatul cadourilor primite de la mos. Apoi, la scurt timp, venea Revelionul, trecerea dintre ani, care mereu era pregatita si pentru papusile noastre, carora le faceam hainute din petice, le asezam si lor masa in dormitor, pentru ca sa poata celebra cu noi trecerea in noul an… Programul la televizorul alb-negru era marcat de prezenta marilor nume, precum Stela Popescu, Dem Radulescu, Vasile Murariu si alti mari artisti, dintre care multi s-au stins acum din viata.

Dar nu vreau sa inchei mica mea excursiune in trecut fara sa mentionez si perioada primaverii, cand “explozia de verde” (o expresie indragita de mine pe atunci, motiv pentru care o foloseam intens in compunerile mele pentru scoala) iti binecuvanta privirea si cand era si timpul de a sarbatori Pastele. Ritualul dinainte consta in cumpararea de pantofi noi – pentru ca asta trebuia sa aduca Pastele – si imbracate frumos, curat, eu in albastru, pentru ca eram satena, iar sora mea in rosu, pentru ca era bruneta, dar cu exact acelasi model de rochita, mergeam de mana cu parintii la biserica de la Amaradia, unde eram miruite, luam Paste si plecam inspre casa unde cioneam oua frumos colorate si unse cu undelemn de catre mama, bunica si strabunica noastra. Tatal nostru ne facea mereu sa radem, pentru ca ne ruga sa spargem oul pe care il tineam in manutele noastre mici de fruntea lui, iar noi o faceam, si acest lucru ne amuza teribil.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu … sper ca aceste cateva franturi din copilaria mea sa va faca placere si sa va rupa si pe voi din cotidianul prezentului, sa va faca mai buni si sa permiteti unei lacrime sa isi faca aparitia in coltul unui ochi, ivita din melancolia vremurilor apuse, dar atat de frumoase!!!

 

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

CAI MISTERIOASE

Este ciudat cum, brusc, universul tau se poate schimba, transforma, cum cei din jurul tau devin, brusc si fara nicio explicatie logica, niste straini pentru tine, cum lumea pare sa capete alte dimensiuni si alte valori.
Stiam ca lumea este in perpetua schimbare, ca nimic nu ramane la fel, ca totul se transforma, ca nimic nu se pierde, ci se materializeaza, ca lumea evolueaza sau, din contra, devolueaza. Societatea si oamenii care o compun sunt manati de obiective numai de ei stiute, de principii si ambitii dintre cele mai ciudate si mai putin explicabile. Poti trece pe langa un om, pe strada, fara sa ii cunosti ciudatele indeletniciri avute in intimitatea proprie, care uneori, intentionat sau pur si simplu cazual, devine publica sau partial publica. Este ciudat cum mi se pare ca oameni cu care pana mai ieri relationam perfect normal astazi si-au pierdut simtul ratiunii si al masurii, devenind niste personaje ciudate, atipice si anormale, conform strict ratiunii mele sau judecatii mele.
Toleranta este una dintre virtutile pe care nu le aveam sau nici nu ma pot lauda ca inca o am, ca o pot manevra, ca o pot stapani, dar reprezinta unul dintre obiectivele pe care mi-am impus sa le cuceresc. Si … satisfactia personala nu intarzie sa apara: am facut progrese mari in acest sens, de care sunt realmente mandra. Am adus in discutie acest subiect, toleranta, pentru ca are legatura cu ceea ce divaghez eu aici sau pentru ca eu le-am creat celor doua o punte de legatura.
Toleranta si intoleranta catre oamenii care nu sunt conformi gandirilor tale… Cat de departe trebuie sa mergem cu toleranta sau care este granita dintre toleranta si riscul de a fi luat peste picior? Exista o astfel de granita, exista o astfel de bariera? Cine trage semnalul de alarma atunci cand bariera ar trebui sa fie coborata? Cine spune STOP si mai ales cand? Cand riscam si cand ne aflam in maxim pericol de a fi loviti de decadenta unor personaje? Cum sa scapi din calea lor, cum sa scapi fara a fi atins de aripa igorantei, cand in jurul tau asta vezi mai tot timpul? Nu vrem sa stim viitorul, este interzis de legile divine si, intrucat ne place sa credem ca suntem persoane cu credinta in bunul Dumnezeu, nu vrem sa Il sfidam si nici nu ne-am dori, dar, in aceasta rascruce a vietii noastre in care simtim uneori ca ne aflam, am vrea sa stim decat daca vreodata vom fi bine si daca vreodata vom fi fericiti, nimic mai mult sau poate sa ni se permita sa putem citi gandurile cele mai ascunse si trairile reale ale persoanelor de langa noi. Atunci, poate am avea linistea si puterea de a merge mai departe sau poate ac tocmai acest acces interzis la astfel de lucruri ne ambitioneaza si ne motiveaza sa ducem mai departe razboiul nostru propriu, cu unica speranta de mai bine.

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Incotro?

 

Unde sa te indrepti cand toate portile ti se inchid, cand disperarea si deznadejdea pun stapanire pe existenta ta, cand stii ca nu exista miracole care ti se pot intampla tie, cand stii ca nu poti accede acolo unde ai visat mereu sa fii? Ce faci cand simti ca anii fug in goana pe langa tine, cand stii ca nu ai facut lucrurile pe care ar fi trebuit sa le faci la momentul potrivit? Ai ajuns aici, in acest punct al vietii tale, la un anumit numar de ani, ce poarta generic denumirea de varsta, si simti ca nu ai realizat nimic, ca te-ai amagit singur ca ai ajuns undeva, ca te-ai flatat singur ca ai facut pasi importanti in viata ta, pe care altii poate nu i-au facut, dar cand privesti in jurul tau vezi ca, de fapt, esti undeva jos, ca esti un om mediocru, care numai pentru o perioada atat de scurta a simtit ca face diferenta si ca eforturile lui nu au ramas fara ecou. Ce mai poti schimba acum la tine si de unde sa incepi? Atatea intrebari care ne raman fara raspuns… sperand ca o persoana, cineva, oricine sau poate nu oricine, sa iti dea un raspuns si acel ajutor care sa te propulseze acolo unde vrei sa ajungi si care sa te ajute sa iti implinesti visele, dar curand intelegi ca acel cineva nu va aparea pentru a-ti spune ce sa faci si ca tu esti singurul care te poti inalta, te poti lamenta, te poti multumi cu ceea ce ai sau ar fi trebuit sa spun sa te complaci. Oare norocul poate face diferenta in viata sau este decat o motivatie a oamenilor slabi, a oamenilor care nu stiu sa lupte sau nu vor? Raspunsul cred ca este undeva la mijloc… exista sansa, dar nu este suficient sa existe ea, daca nu o aromezi cu ambitie si dorinta de a reusi. Fara aceste doua ultime ingrediente, totul se naruie si nici macar sansa nu te mai poate salva de la prapastia in care te adancesti din ce in ce mai mult. Dar si atunci, in toata aceasta confuzie, mai exista increderea in bunul Dumnezeu ca El este singurul care te mai poate scoate din anonimat si sa iti confere acea satisfactie personala ca ai facut o diferenta si ca te-ai afirmat, ca ai ajuns un om cu morala, un om cu virtuti, un om care a ajuns undeva prin propriile forte… UN OM PUTERNIC! Dar, pentru a ajunge aici, avem nevoie de credinta in Dumnezeu, in dorinta noastra, pentru ca se spune ca este suficient sa iti doresti foarte mult un lucru pentru ca tot universul sa se puna in miscare si sa contribuie la indeplinirea visului tau… si va pot garanta ca este real, pentru ca mereu imi puneam, micuta fiind, dorinte ce tineau de varsta mea de atunci si in care credeam din tot sufletul, iar ele mi se realizau mereu.

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Despre fericire si alte nimicuri…

    Imi este dor sa fiu fericita! Am uitat acel sentiment sublim de beatitudine, acel moment sau acea clipa in care simti ca nimic rau nu ti se poate intampla, acele senzatii minunate pe care ai vrea sa le retraiesti iar, si iar, si iar. Atunci cand ai “fericirea” de a fi fericit, poate nici nu realizezi cu adevarat aceasta puternica traire… percepi acea senzatie ca pe un lucru minunat, frumos, dar nu ii intelegi unicitatea. Daca ai sti ca fericirea tine atat de putin si este efemera, ai opri timpul in loc in acea zi, la acea ora, in acele minute, la acele cuvinte, la acele persoane, la acea atmosfera, din acel anotimp al acelui moment.
    Tanjesc dupa acea fericire si as vrea ca ea sa fi durat o viata. Ma simt nefericita pentru lipsa ei, dar nu realizez ca altii, poate, nici nu au cunoscut-o, poate pentru altii este o himera sau poate nu…
    Exista fericire pentru oricine? Ce este ea, de fapt? Nu… nu este lipsa tristetii… ar fi prea simplu si prea deprimant ca fericirii sa i se puna aceasta emblema! Este, totusi, legata intr-un mod ciudat de tristete. La mine a functionat si… functioneaza. Numai cand sunt incercata de un astfel de sentiment neplacut si contraindicat, atunci realizez ca am fost, candva, fericita. Pastrez acele momente in suflet, le venerez, le ador, imi este dor de ele… dar apartin trecutului. Oare mi-am pierdut identitatea sau le-am pierdut pe ele? Nu… nu le-am pierdut, ele sunt aici, sunt parte din mine si vor fi atata timp cat voi exista. Am pierdut doar gustul lor, prelungirea lor… si de asta, poate, imi este mult mai simplu sa ma regasesc in trecut, trecutul meu.
Dar fug de el, pentru ca, brusc si crud, sunt intrerupta de palma prezentului si de insipiditatea viitorului.
    Apoi incerc sa reconstruiesc fericirea si visele pierdute, dar nu pot, nu reusesc… oricat de mult as vrea, oricat de mult mi-as fi propus. Si atunci incerc sa inventez franturi de falsa fericire si ceva pare sa functioneze, greu si doar pentru cateva ore, apoi brusc dispare si simt ca trebuie sa o fac din nou.
    Apoi…trec zilele, anii, dispare treptat mirajul inocentei si al copilariei si realizezi ca totul a fost un fum ce s-a disipat usor si care te-a amagit amarnic, iar fericirea sublima, pe care ai pastrat-o adanc in inima ta, a fost singura reala, singura fericire fericita.  

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Visul: premonitie sau dorinta ascunsa?

Ce este in sufletul unui om nimeni nu poate sti decat el si bunul Dumnezeu!!! Cata furie, cata nemultumire, cata speranta neimplinita, ce drumuri ciudate, ce personaje controversate ascunde existenta noastra? Simti uneori ca nu ai cunoscut fericirea niciodata sau ca poate a fost in viata ta pentru un timp atat de scurt ... si vrei sa umpli golul imens din sufletul tau, din tot ce reprezinti tu prin ... altceva: lucruri marunte, naive, trecatoare ... care iti redau bucuria doar pentru cateva momente si apoi dispar si simti nevoia de a le inlocui cu altele. Crezi ca ele te vor face fericita, dar, in realitate si privindu-le mai de-aproape, realizezi ca nu este asa si ca sunt decat o amagire dulce-amara.

Apoi, simti cum ai renunta la toate aceste artificii menite sa te salveze din marea de tristete in care inoti cu disperare pentru fericire ... dar, din pacate, astfel de targuri nu sunt permise in viata reala.

Cu astfel de ganduri de neimplinire si de nefericire, nici nu realizezi cum a trecut timpul si s-a facut seara ... esti fericit din nou pentru cateva momente constiente pentru ca simti cum somnul pune stapanire pe tine si stii ca vei putea visa si retrai sau poate trai pentru prima data fericirea in somn ... iar visele tale uneori te si asculta ... inchizi ochii si te visezi fericita, plina de speranta, emotiile inceputului. Dimineata vine din nou si te trezesti, gandindu-te daca nu cumva visele avute au fost plasmuirea imaginatiei tale transpusa in vise sau poate ca sunt un semn a ceea ce va urma ...

Te inspaimanta sau te-ncanta? Depinde de foarte multi factori ... starea ta de spirit, psihicul tau, vis, persoanele din jurul tau, situatia existenta ...

Voi credeti in vise? Le vedeti ca si premonitii sau ca pe simple dorinte ascunse ale noastre? Sper sa fiu coplesita de multitudinea raspunsurilor voastre postate sub forma de commenturi :)

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Iubire vesnica

    In tenebrul noptii, in aceasta obscuritate plina de mii si mii de ganduri si de tot atat de multa incarcatura sentimentala, doua suflete ratacesc stinghere, in cautarea celuilalt. Valea aceea, lipsita de orice urma omeneasca, pare superba de sus. Vantul misca usor crengile celor cativa copaci de pe marginea drumului si face apa paraului sa susure parca si mai tare. Diafana lumina a lunii isi odihneste razele in apa acestuia, facand-o sa straluceasca dumnezeiesc.

    In lunga lor cautare de trupuri, cele doua suflete s-au intalnit in aceasta noapte de o splendoare mirifica. Cand s-au privit intaia oara, o stea s-a desprins de sus de tot, din cer. Atunci, cele doua suflete ratacitoare si fara de odihna si-au amintit clipa in care stand pe o banca, intr-un parc, si-au pus o dorinta plina de iubire si de pasiune, la vederea unei superbe stele cazatoare: "Fie ca si dupa moarte sa fim impreuna!"

    Iar gandul si dorinta lor a ajuns atat de repede la cer incat ei nici nu au stiut cand au trecut 75 de ani peste ei si au parasit lumea culorilor pentru a trai in lumea umbrelor.

    Reintalnindu-se si in aceasta lume, el a dorit nespus sa o stranga in brate, dar, apropiindu-se, a inteles ca nu putea face asta, iar ea, ea nu putea plange.

    In aceasta lume a tenebrelor, lacrimile si saruturile nu existau! Erau condamnati la singuratate, desi erau impreuna. De atunci, sufletele lor nu au mai avut odihna. Au cautat mereu si in intreaga lume doua lucruri care sa fie vesnic impreuna, dar toata zbaterea lor s-a dovedit a fi inutila.

    Au ales atunci sa fie doi nori rebeli, care, impinsi de vant, sa plece mai departe impreuna.

    Si sufletele lor, impacate acum de implinirea batranei lor iubiri, s-au transformat in doi nori frumosi, ce traversau cerul in proaspetele dimineti de mai.

    Eternitatea le oferise mult-dorita dragoste eterna. Avusesera si ei unicul drept de a-si alege ceea ce vor vrea sa devina pentru vesnicie si alesesera, fara a mai putea vreodata sa-si schimbe optiunile.

    Si, tot zburand deasupra oamenilor grabiti si manati de tot felul de treburi, auzira brusc tipatul a doi copii. Dar nu stiau ... de unde se auzea! Atunci, s-au ridicat mai sus, in vazduh si au vazut ca, departe de orasul zbuciumat, o fata si un baiat erau carati cu repeziciune de apele furioase ale unui rau, inspre o cascada. Erau doar doi copii, a caror maini nu au putut fi despartite decat de o piatra uriasa, ce trona ca un tartore in mijlocul raului. Atunci, cu ochii inlacrimati si plini de o ultima speranta, cei doi au privit inspre cer, cerandu-i ajutorul, dar au vazut soarele acoperit de doi nori albi, atat de puri si atat de frumosi, care doar dupa cateva clipe au coborat fulgerator inspre ei, salvandu-i din apele tulburi. Apoi, sub privirile tematoare ale celor doi tineri, norii s-au destramat brusc si doua voci s-au auzit: "Sa nu incetati sa va iubiti niciodata! Nici chiar dupa moarte!"

    Cei doi tineri s-au strans atunci in brate, iar el i-a daruit ei cel mai frumos sarut primit de ea vreodata.

    Natura ii incununase si lumea muta li se parea acum mai vie si mai impresionanta ca niciodata!

    Cele doua suflete renuntasera la statutul lor de norisori rebeli pentru a salva viata a doi tineri indragostiti. Astfel, au pierdut pentru totdeauna dreptul la nemurire! Sufletele lor s-au intos acum la ceea ce mai ramasese in pamantul rece din doua trupuri batrane.

    Cei doi tineri salvati din ape isi amintesc cum, inainte de a se trezi pe uscat din nou, soarele nu s-a mai vazut, in fata lui aflandu-se doi nori frumosi ce pareau a se imbratisa.

    Acela a fost ultimul lor gest de iubire, ultima imbratisare!

    Cei doi nori au renuntat la iubire pentru iubire!!!

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Me against the world

 

Cat de multe lucruri iti poti dori intr-o viata nu le poti insira pe hartie intrucat nu stiu daca ti le-ai putea aminti pe toate … Inveti, lupti, muncesti, speri … dar, in final speri intr-un miracol, in ceva care s-ar putea ca a doua zi sa iti schimbe intreaga existenta in ceva mai bun, ceva mai frumos, tie si celor dragi tie. Timpul insa trece in fuga si rabdarea se apropie vertiginos de final. Speranta pare se se stinga … ca doar se spune: “Speranta moare ultima, dar, in final, moare si ea”. Privesti in jurul tau si remarci cum oamenii trec pe langa tine si nu te remarca … dar tu speri ca totusi intr-o buna zi cuiva sa ii atragi atentia pentru ceea ce esti ca om, pentru felul in care gandesti, pentru tine, ca individ.

Dar personalitatea de care dai dovada si nota discordanta pe care o faci intre “ceilalti”, precum si refuzul de a te alinia mentalitatilor eronate si de cele mai multe ori identice te exclud din lumea “lor”.  Nu ma opresc si nu ma vor opri, desi, recunosc, ma vor face mereu sa sufar, dar nu ma vor opri. Si nu conteaza cat de mult va trebui sa lupt impotriva nedreptatilor, a personajelor care ma vor condamna pentru gandirea mea, pentru meticulozitatea cu care vad lucrurile si pentru importanta si atentia pe care o acord cuvintelor si ideilor transmise indirect sau direct de acestea pentru ca, daca as capitula, ar insemna sa ma resemnez majoritatii “maimutizate” si sa devin robotizata, artificiala, ignoranta, tupeista, materialista, snoaba.

Nu vreau, nu pot, nu simt sa fiu asa: iubesc transparenta, obiectivitatea, omul umil, cel care stie sa se faca respectat nu prin legi nescrise, ci prin caracter, atitudine, educatie, prin farmec, prin veselie, copilarie, inocenta imbinata cu maturitate frumoasa.

Declar razboi prejudecatilor, limitelor, mentalitatilor eronate, uratului, rautatii si, nu in ultimul rand, celor care favorizeaza si sustin aceste mari minusuri ale umanitatii!

Si … NU … oricat de tare m-as lovi si oricat de rau m-ar durea, oricat de mult ar dura lupta si oricare va fi rezultatul, nu voi intoarce celalalt obraz decat acelora care m-au castigat si lui Dumnezeu … in rest  … it’s only ME AGAINST THE WORLD!

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Strabunicii si bunicii noastre, Milesia, cu mult dor si dragoste imensa!!!

    Viata e o parodie! Alergam dupa dragostea ideala, dupa fericire! Cand insa le avem, le abandonam din copilarie, din inocenta, din greseala, din lipsa de experienta, din obisnuinta!

    Atunci cand totusi credem ca am invatat sa spunem "Te iubesc!", ne trezim singuri, tristi si melancolici! Si stai si te intrebi: oare a fost iubire cu adevarat? Caci ce este iubirea in realitate? Sau cum ar trebui ea sa fie? Nu stiu sau poate ca stiu mult prea bine! Refuzi sa mai zambesti si speri, desi tu spui ca nu mai e speranta. Apare altcineva, dar ... il alungi, acum din teama ca vei fi ranit, abandonat! Apoi, mai trece o vreme si incepi sa te gandesti: "Am alungat oare pe cine nu trebuia? Oare putea sa fie el sau ea iubirea mea?" Apoi traiesti putin pentru trecut, te inchizi in el, refuzi sa vezi ce-i bun! Dar cand realizezi ca un trecut ramane un trecut, incerci sa te incluzi din nou in viata din prezent, dar oare mai poti fi tu insuti in mormanul de intamplari ce te transforma voluntar sau chiar involuntar?

    Si atunci iti porti cu bine acea masca dura, nemiloasa, de care te agati cu disperare ca sa inaintezi in viata! Si, intr-o buna zi ..., te regasesti pe tine. Dar ceva s-a schimbat! Nu ti se pare ca a trecut decat un ceas din lunga zbatere prea scurta, ce se cheama viata si, totusi, nu te recunosti, privindu-te intr-un ciob de oglinda.

    Imaginea ce se reflecta ti-e straina, te inspaimanta. Parul nins si fata transformata, cu maini tremurande si buzele uscate, te priveste cu mirare! Dar, totusi, recunosti ceva: privirea trista din doi ochi ce poarta mai putin a timpului amprenta!

    Un ceas?! Cand a trecut o viata???

    Atunci, te intrebi: "Ce-a fost viata mea toata? O minciuna? O masca a durerii? Sau poate ca asa a trebuit sa decurga pentru ca sa intre in cartea nemuririi?"

    Nu stii ce sa mai crezi si vrei doar o parere. Te intorci sa intrebi si intrebi, dar nimeni nu iti raspunde! Sa fie viata oare o amagire?! Cat esti de singur, n-ai stiut nicicand!

    Poate ca meriti sa fii singur sau poate ca este mai bine! Singur in lumea ta cea plina de intrebari si de regrete!

    Atunci,usor auzi cum cineva iti bate in usa! Te striga! Sunt nepotii si nepoatele care te iubesc! Ii strangi in brate si le spui ca ii asteptai sa vina! Dar ... mana-ti tremuranda te impedica sa le strangi la piept asa cum ti-ai dori!

    Esti fericita pentru cateva momente, dar, brusc, simti ca nu meriti atata fericire si ochii tai batrani de atatia ani se umezesc. Din genele-ti prea albe curge acum o lacrima de cristal si vrei sa ascunzi si ... te retragi in vechea ta odaie! Aici reusesti sa o indepartezi, dar parca ea ar vrea sa ramana acolo, usor imortalizata pe obrazul tau batran!

    Si ochii tai privesc acum in gol! Au inghetat si ei!

    Simti cum mai curge inca un cristal din ochii sfinti! Poate ca ultimul! Si atunci iti spui: "Nu va mai fi niciodata la fel!" Ce anume? Dar timpul nu te lasa sa-ti raspunzi intrebarii, caci trupul cere odihna, odihna de la capatul unei vieti zbuciumate!

    E vremea sa te intinzi caci nu mai ai putere! Si atunci mai ai timp pentru un ultim gand. Ti-ai incheiat nefericita viata ... fericita! Tu, care nu mai credeai in fericire!!!

    Niciodata sa nu spui niciodata!

    Cu buzele-ti schitand un suras impacat, spui: "Sunt gata! AMIN!" si inchizi pentru vecie doi ochi din care se prelinge ultima lacrima!

    Pe-o piatra funerara, intr-un loc uitat de lume, un trecator citeste curios:

    "Dragostea sa fie fara prefacatorie. Fie-va groaza de rau si lipiti-va de bine! Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca! Sa nu datorati nimanui nimic, decat sa va iubiti unii pe altii: caci cine iubeste pe altii a implinit Legea!"

    Ramane ganditor pentru cateva clipe si apoi spune: "Viata e destin!"

1981

 

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -

Doar azi ...

    Voi incepe mica mea aventura in lumea literelor  astazi, folosindu-ma de instrumentul de scris preferat: un superb stilou ... dar sa nu ma indepartez de subiect!!!

    Cred ca scrisul a fost dintotdeauna una dintre marile mele pasiuni, pe care nu am materializat-o decat in cateva momente de inspiratie si rabdare, tipice adolescentei. Scrisul reprezinta, pentru mine, celalalt "eu", cel puternic, inteligent, transparent, cel direct, cel pertinent, cel visator ... "eu"-ul opus de cel din viata de zi cu zi, pe care il cunosc ceilalti.

    Cand scriu, sunt pur si simplu eu, fara frustrari, bariere, jena, fara masti, temeri sau obligatii.

    Cand scriu sau cand visez, experimentez lucrurile pe care nu le pot face in viata de zi cu zi si totul pare sa se materializeze, deci cred ca pot lesne spune ca visez mereu sa scriu sau ca scrisul este visul meu.

    Acest blog, caruia sper sa ii acord o mare parte din timpul meu liber, nu are restrictii de nicio natura, nu este misogin, nu jigneste ... sper decat sa aduca multa placere si o clipa de visare magica in ochii cititorilor sai, care sper sa se inmulteasca in fiecare zi.

    Intrucat nu vreau sa fortez nimic, nu pot promite sa scriu zilnic ceva frumos, un articol inspirat, pentru ca, atunci, nu as mai scrie cu sufletul, ci dintr-o obligatie morala tipica gandirii si felului meu de a fi uneori (sper ca nu mai tot timpul) defectuoase.

    Ce va contine? ... Multa inspiratie, creativitate, sensiblitate, revolta, intrebari si raspunsuri, sugestii si commenturi, teme diverse.

    Cine va avea acces? ... Orice impatimit al literelor, orice visator, orice idealist, orice nonconformist, orice persoana care are ceva de spus.

    Si, pentru ca DOAR AZI este prima zi a acestui blog, va urez "Bine ati venit!" in micul meu univers poetic si in lumea mea infinita si inepuizabila de idei!!! 

registered to Popa Ramona - Elena - interzis a se plagia/forbidden to plagiate -